În fiecare dimineață, la aceeași oră, un bărbat trecea prin piața veche cu o geantă maro de piele, uzată la colțuri. Nimeni nu știa unde merge. Nimeni nu îl întrebuse vreodată.
Vânzătoarea de la taraba de legume îl vedea de ani de zile și nu îi știa numele. Îl botezase în gând Domnul cu Geanta. Mergea drept, cu pasul unui om care are ceva important de rezolvat — sau care se preface că are. Geanta bătea ușor în coapsa lui dreaptă la fiecare pas.
Într-o dimineață de octombrie, fără să vrea, vânzătoarea a zis ceva. „Bună ziua. Mergeți departe?” El s-a oprit. S-a uitat la ea de parcă o vedea pentru prima dată, deși trecuse pe lângă taraba ei de sute de ori.
„Nu departe,” a spus. „Merg până la chei și mă întorc.”
Atât. A dat din cap scurt și a plecat.
Vânzătoarea s-a gândit la asta toată ziua. Până la chei și înapoi. În fiecare dimineață. Cu aceeași geantă. Ce era în ea? De ce cheiul? Poate că ajungea acolo și stătea cinci minute cu fața spre Dunăre. Poate că arunca ceva în apă. Poate că nu se uita deloc la apă și se întorcea imediat, cu geanta mai ușoară sau mai grea, nu conta.
A doua zi l-a văzut din nou, la aceeași oră, cu același pas. Nu l-a mai oprit. Unele lucruri funcționează tocmai pentru că nu le explici.
Orașul are mulți oameni ca el — figuri cu trasee fixe care dau un ritm invizibil locurilor prin care trec și care lipsesc, ciudat de mult, când nu mai vin. Același tip de prezență — discretă, necesară, greu de definit — populează și universul din Nopțile din Giurgiu, serialul de ficțiune de pe cefaf.ro.