Există un Giurgiu pe care nu l-a fotografiat nimeni. Nu pentru că nu ar fi meritat, ci pentru că oamenii de atunci fotografiau rar și selectiv — nunți, botezuri, excursii cu ocazia. Orașul de zi cu zi nu intra în cadru. Rămânea afară, în memorie.
Cel care și-l amintește îl descrie în miros mai mult decât în imagini. Mirosea a pâine caldă dimineața, când brutăriile deschideau înainte de șase. Mirosea a motorină și a metal cald pe strada principală, unde camioanele treceau lent spre port. Mirosea a pește și a nămol de Dunăre când bătea vântul dinspre apă — nu urât, dar inconfundabil, un miros care îți spunea unde ești fără să te uiți.
Iarna mirosea altfel. A fum de coș și a zăpadă murdară la marginea trotuarelor. A calorifer supraîncălzit în magazine mici unde vânzătoarele tricotau în spatele tejghelei. A cafea ieftină și a țigări, dintr-un bufet de colț care nu mai există de mult.
Orașul arăta diferit nu pentru că ar fi fost mai frumos sau mai urât — arăta diferit pentru că ritmul lui era altul. Oamenii stăteau mai mult pe stradă. Se cunoșteau, sau cel puțin se recunoșteau. Exista o geografie socială a orașului pe care o înveței fără să vrei, mergând de câteva ori pe aceleași trasee.
Cheiul era altceva. Nu era amenajat cum e acum, dar era mai viu — bărci, pescari cu unelte întinse la uscat, mirosul de apă dulce amestecată cu ulei de motor. Oamenii mergeau acolo seara fără niciun motiv special. Pur și simplu mergeau.
Nimeni nu știe exact când s-a schimbat. Lucrurile dispar treptat, câte puțin, până când realizezi că nu mai sunt. Rămâne o impresie difuză, o textură pe care nu o poți reconstitui complet, doar o simți când cineva spune un cuvânt sau un nume de loc și ceva în tine recunoaște. Da, știu despre ce vorbești. Chiar dacă nu ai trăit acolo, chiar dacă nu erai încă.
Același strat de timp — orașul care continuă să existe sub cel de azi — apare ca fundal în Nopțile din Giurgiu, serialul de pe cefaf.ro care explorează Giurgiul prin ficțiune.